România mea și România copiilor mei
Da, acesta va fi un post lacrimogen. Puteți să vă opriți aici, nicio problemă. Nici n-am început bine și deja plâng.
Am un gol în inimă azi. Unul în formă de România (poate de asta am plănuit atâtea activități despre harta țării noastre pentru copiii mei). Cel mai dor îmi e de păduri. Nu pentru că am auzit că le taie în neștire unii, ci de pădurea aceea pe care o vedeam în fiecare dimineață de la fereastra apartamentului nostru. Și când stăteam în București îmi lipsea. În ea mergeam să adunăm lemne și să culegem bureți de toate felurile. La marginea ei este copacul pe care eu și prietenele mele, Anca și Florina, ne-am scrijelit inițialele. Apoi ne-a părut rău. Și am făcut o pastă din frunze de pătlagină ca să îl vindecăm. Am fost acolo cu fetele mele anul trecut, abia au urcat și la coborâre au alunecat pe pământul roșu. Dar țipau de bucurie!
Mi-e dor de pădurile dintre Sibiu și Brașov care parcă luau foc în fiecare toamnă. Atunci mă bucuram cu adevărat că avem căi ferate proaste și trenul spre București abia se mișca.
Mi-e dor de merdenelele de la Victoriei și de nuci cu pâine.
Mi-e dor de murături și lapte cu mămăligă.
Mi-e dor de mulți oameni dragi...nici nu o să le scriu numele că sunt mulți de tot...toți au pus, bucățică cu bucățică, ceva din ei în mine. Am un bordei de suflet ”lichit” cu lut de toate culorile.
Îmi amintesc de o lecție din liceu în care profesorul Sîrbu ne spunea că ”dorul” este intraductibil. Am crezut atunci că e o altă chestie naționalistă. Zilele trecute mi-a amintit de el. Mergeam spre grădiniță și Elisa îmi povestea ceva în germană. S-a oprit, și-a ascuns privirea ca atunci când zice ea ceva din inimă, și mi-a spus în limba romană ”Mi-e dor de tati”. Am simțit că se rupe ceva. Că lecția aceea din liceu a ajuns la momentul evaluării. Și am ratat-o.
Asta e România mea.
România copiilor mei înseamnă bunicii și Delta. Parcul Titănel și Biserica Harul. București. Pufuleți, covrigi și supă cu tăiței ca în Banat. Antonia și Eva.
Aveau 3 ani, respectiv 1 an când am plecat. Vorbesc românește mai mult decât onorabil. Însă, de fiecare dată când mergem acasă, ele văd doar partea grozavă din România mea: ne bucurăm, ne plimbăm, vizităm locuri și oameni faini. Le ferim mereu de partea neplăcută. O alte Românie a mea pe care am ascuns-o de ochii lor pentru că îmi e rușine cu ea! În Germania, ca să intrăm la o altă școală decât cea de care aparținem a trebuit să scriem o cerere în care să argumentăm de ce aceea școală e mai potrivită pentru copilul nostru, nu să dăm șpagă cui trebuie. Când am fost la doctor, la analize sau în spital, nimeni nu a pretins nimic, ar fi fost jignitor și ilegal să oferim noi ceva vreunui cadru medical. Nimeni nu pretinde nimic, decât respect mutual. Și lista de exemple ar putea continua...
Nu știu ce formă va avea România în sufletele lor până cresc, eu sper să rămână mereu acolo, suficient de puternică pentru a ne primi înapoi, cândva...
La mulți ani, România copiilor mei, cea veselă, bună, colorată și dreaptă!
Am un gol în inimă azi. Unul în formă de România (poate de asta am plănuit atâtea activități despre harta țării noastre pentru copiii mei). Cel mai dor îmi e de păduri. Nu pentru că am auzit că le taie în neștire unii, ci de pădurea aceea pe care o vedeam în fiecare dimineață de la fereastra apartamentului nostru. Și când stăteam în București îmi lipsea. În ea mergeam să adunăm lemne și să culegem bureți de toate felurile. La marginea ei este copacul pe care eu și prietenele mele, Anca și Florina, ne-am scrijelit inițialele. Apoi ne-a părut rău. Și am făcut o pastă din frunze de pătlagină ca să îl vindecăm. Am fost acolo cu fetele mele anul trecut, abia au urcat și la coborâre au alunecat pe pământul roșu. Dar țipau de bucurie!
Mi-e dor de pădurile dintre Sibiu și Brașov care parcă luau foc în fiecare toamnă. Atunci mă bucuram cu adevărat că avem căi ferate proaste și trenul spre București abia se mișca.
Mi-e dor de merdenelele de la Victoriei și de nuci cu pâine.
Mi-e dor de murături și lapte cu mămăligă.
Mi-e dor de mulți oameni dragi...nici nu o să le scriu numele că sunt mulți de tot...toți au pus, bucățică cu bucățică, ceva din ei în mine. Am un bordei de suflet ”lichit” cu lut de toate culorile.
Îmi amintesc de o lecție din liceu în care profesorul Sîrbu ne spunea că ”dorul” este intraductibil. Am crezut atunci că e o altă chestie naționalistă. Zilele trecute mi-a amintit de el. Mergeam spre grădiniță și Elisa îmi povestea ceva în germană. S-a oprit, și-a ascuns privirea ca atunci când zice ea ceva din inimă, și mi-a spus în limba romană ”Mi-e dor de tati”. Am simțit că se rupe ceva. Că lecția aceea din liceu a ajuns la momentul evaluării. Și am ratat-o.
Asta e România mea.
România copiilor mei înseamnă bunicii și Delta. Parcul Titănel și Biserica Harul. București. Pufuleți, covrigi și supă cu tăiței ca în Banat. Antonia și Eva.
Aveau 3 ani, respectiv 1 an când am plecat. Vorbesc românește mai mult decât onorabil. Însă, de fiecare dată când mergem acasă, ele văd doar partea grozavă din România mea: ne bucurăm, ne plimbăm, vizităm locuri și oameni faini. Le ferim mereu de partea neplăcută. O alte Românie a mea pe care am ascuns-o de ochii lor pentru că îmi e rușine cu ea! În Germania, ca să intrăm la o altă școală decât cea de care aparținem a trebuit să scriem o cerere în care să argumentăm de ce aceea școală e mai potrivită pentru copilul nostru, nu să dăm șpagă cui trebuie. Când am fost la doctor, la analize sau în spital, nimeni nu a pretins nimic, ar fi fost jignitor și ilegal să oferim noi ceva vreunui cadru medical. Nimeni nu pretinde nimic, decât respect mutual. Și lista de exemple ar putea continua...
Nu știu ce formă va avea România în sufletele lor până cresc, eu sper să rămână mereu acolo, suficient de puternică pentru a ne primi înapoi, cândva...
La mulți ani, România copiilor mei, cea veselă, bună, colorată și dreaptă!
Comentarii
Trimiteți un comentariu