Despre "presiunea de a face activitati" cu copiii

Atunci cand am inceput sa scriu pe blog, intentia mea a fost ca acesta sa devina locul in care sa ma regasesc pe mine, cea de dinainte de a avea proprii copii. Fata aceea de 23 de ani care si-a dat demisia de la un job din Resurse Umane si a ratat cu brio terminarea unui Master in Psihologie Organizationala pentru ca, dupa o vara in care a ratacit prin Canionul Crimeii si a respirat un pic de aer tare acasa, la parinti, a avut marea revelatie ca lucrul care o implineste cel mai tare este sa stea fata in fata cu un copil si sa ii vada sclipirea din ochi care apare atunci reuseste sa invete ceva nou.

Asa am inceput sa lucrez cu Ioana, o fetita de 8 ani cu sindrom Down, apoi cu Ovidiu si Andrei, baieti cu autism. Vibratia aceea, dintre mine si copil, imi dadea aripi. Plecam acasa de la copiii acestia si pe tramvai gandul imi era tot la ei, la ce as putea sa fac eu mai bine pentru ca ei sa invete cu bucurie.

Asa ca, atunci cand am avut-o pe Elisa, gandul imi era inca la serviciul meu. Era pasiunea mea si lucrul despre care as fi putut sa vorbesc non stop! Imi si imaginam ca, dupa 6 luni, ma voi putea intoarce cu ea la serviciu! Evident, am luat cateva lectii de viata si mi-am reasezat prioritatile cum trebuie, dar am pastrat acest locsor pe care il folosesc pentru ideile care imi vin in minte ori de cate sunt fata in fata cu un copil.

In urma unor discutii cu cateva prietene apropriate mi-am dat seama ca, din pacate, din cauza blogului, am creat perceptia ca la noi acasa se fac activitati educative planificate in fiecare zi si ca ritmul vietii noastre este determinat de asta.

Asa ca as vrea sa fac un MARE DISCLAIMER: nu, nu pregatesc activitati educative in fiecare zi si daca le fac, le fac pentru ca asta e imi e mie cel mai usor. Aceasta e meseria mea (am terminat liceul pedagogic si facultatea de psihologie) si, din fericire, asta e si pasiunea mea. Chiar azi il observam pe Matei jucandu-se cu o jucarie de lemn si, privindu-l, mi-au venit alte 3 idei pe care le-as putea face cu acea jucarie dupa ce el trece de nivelul la care se joaca in prezent. Imi vine natural, este bucuria mea! Este, cu siguranta, un dar pentru care sunt foarte recunoscatoare.

Uneori ajung sa pregatesc activitati pentru copiii mei de care ei nici nu se ating pentru ca nu sunt pe aceeasi lungime de unda cu mine, dar am decis sa le impartasesc si pe acelea cu voi pentru ca acest blog nu este numai despre ei si ce le place lor, ci si despre ce v-ar putea inspira pe voi, care aveti copii diferiti de ai mei.

Lucrul cel mai important pe care as vrea sa-l transmit astazi este ca  E NEVOIE sa impartasiti cu ei DARUL VOSTRU.  Al meu se intampla sa fie crearea de activitati educative pentru copii. Al vostru este poate iubirea pentru carti sau pasiunea pentru sport, implicarea civica sau  antreprenoriatul, voluntariatul sau perseverenta de a urma o cariera, dorinta de a descoperi culturi si limbi noi sau iubirea pentru istoria si traditiile de acasa. Ceasurile, fotografia, iubirea de Dumnezeu, muzica, bucuria de primi oameni acasa sau de a face cadouri, modelatul sau crosetatul, lucrul cu lemnul sau cu lutul, reparatiile, construitul...

Oricare ar fi DARUL vostru, lucrul cel mai pretios sufletului vostru, pe acela impartasiti-l cu copilul vostru.  Nu il sufocati cu el, ci faceti-o ca pe o forma de va conecta. In definitiv, pasiunile noastre, la fel ca pasiunile copiilor nostri, fac parte din ceea ce suntem si cand vrem sa ne conectam trebuie sa o facem cu tot ceea ce suntem. Este, daca vreti, o forma de a-l iubi pe celalalt, de a-l lasa sa te cunoasca, sa patrunda pana acolo unde vibreaza cel mai tare fiinta ta.

Putini dintre copii vor calca pe urmele noastre, fiecare dintre noi speram ca ei sa isi gaseasca propriul drum, dar ce frumos este atunci cand in urma ramane acea carare, de la inima la inima, care a unit, odata, parintele de copilul lui.

Tatal meu a murit acum 2 ani si imi amintesc cu drag cum m-a invatat sa fluier intr-un fel in care (credeam eu) ca numai el poate sa o faca. Sau cum ma uitam cu el la meciuri de fotbal.

Si mai stiu cat de trist este cand copiii spun ca, desi parintii lor erau buni sau pasionati de ceva anume, niciodata nu au impartasit cu ei acea parte din viata lor.

Asadar, dragii mei, luati de aici doar ceea ce rezoneaza cu voi si copilul vostru. Nu intrati in cursa contra cronometru de a avea neaparat camera montessori cu pat pe jos, neaparat learning tower, activitatea cu frunze lipite pe folie alimentara, cutia de pantofi transformata in sortator sau nu-mai-stiu-ce-mare-activitate-senzoriala-mega-fun! Gasiti, atat in voi, cat si in copilul vostru, lucrul acela care va aduce cea mai mare bucurie si folositi-l pentru a va conecta. Va fi de ajuns!

In rest, va doresc numai bine si va multumesc frumos ca ma insotiti in calatoria aceasta, ca uneori va faceti timp sa imi trimiteti feedback si ca, in general, sunteti dincolo de ecranul laptopului! Stiu cat e de pretios timpul vostru si timpul dedicat copiilor, cu atat mai mult apreciez secundele pe care mi le dati ca sa cititi ce mai scriu pe aici!